Cerc închis

Mi s-a sugerat să postez fotografia copertei şi, de când cu articolul artistei plastice Virginia Brănescu, Coperta- ca sinteză a cărţii, chiar nu mai am nicio îndoială că doar mie mi-ar plăcea...:) Închei azi cu cercurile şi poate voi lua o pauză în ale scrisului pe blog (îmi ajunge corectatul!).

 Mi s-a întâmplat ceva important joi noaptea: am reuşit, după muuuuuuuuuuuuult timp să scriu o scrisoare. De fapt două. Nici acum nu-mi explic ce anume a învins blocajul de care nu credeam că o să mai scap, dar mă bucur mult că mi-a venit să iau o foaie/două şi să le pot umple. A doua zi, evident că a fost greu să găsesc drumul spre destinatar, dar, până la urmă, ideea de matrioşcă mi s-a părut cea mai inspirată. Am scris unei persoane care îmi amintea de alta. Nu, nu de dor faţă de prima, nici poveste, ci aşa, ca întâmplare fericită şi voi rămâne veşnic îndatorată că, primindu-mi-se darul, am devenit vindecată de un complex care mă înverşuna, pentru că nu pot scrie oricui şi nici măcar sub imperative proprii.

Cercul închis e cel ales:

M-am obişnuit să scriu în genunchi,

cu o pernă mare sub umărul drept,

cu un pahar pentru apă din sticlă mată-n faţă,

cu o sete ţinută în frâu şi-n cătuşe.

M-am obişnuit să-mi fie bine când plouă

şi să apăs rar de tot pe acceleraţie.

După ultima pagină e bucăţica lipsă.