Iancu Jianu

Când locuieşti într-un oraş mic ai mai puţin praf pe faţă, dar riscul  să se depună o cantitate considerabilă pe creier creşte direct proporţional cu vârsta. Altfel spus, să mori de plictiseală, în plină vară, cu tot cu ţigară, începând de cu seară, când serviciul nu mai este pentru nimeni un refugiu al impotenţei cognitive...

Poţi sta pe-o terasă, e adevărat. Poţi înota pe undeva. Poţi face o mulţime de lucruri, important este să încerci, măcar din când în când, şi altceva. Ideea lui D. ne-a prins şi de-abia aşteptăm seara/noaptea să ne jucăm iar.

Exerciţiul propus zilele trecute este o replică peste ani a unui joc din copilărie pe care noi îl numeam "De-a Iancu Jianu", numai că acum nimeni nu mai e potera, toţi suntem haiduci, deci eroi şi iar eroi. 3 seri consecutive, fiecare din cele 3 persoane care participă  şi se cunosc foarte bine, îşi fac tabere undeva în oraş, le marchează cu însemne personale, iar celelalte două, în echipă, sunt provocate să le descopere. În prima seară am folosit maşinile, noaptea trecută am mers  pe jos, iar în seara asta folosim role/biciclete.  

M-am tot gândit unde să-mi fac tabăra, că-i rândul meu în sfârşit...Într-un loc cu amintiri comune cu ale celorlalţi doi, într-un loc pe care să nu-l găsesască din prima, să nu-l găsească uşor (deci nu curtea şcolii, nu fosta Galaxy, nu Apollo...). Mai am câteva ore la dispoziţie, o pun pe D. să-mi facă o poză "de blog", postez cele scrise şi sper să-mi las eşarfa pe-un gard de unde prietenii mei să o ia, în cele din urmă, triumfători...

Apoi vom merge şi pe-o terasă să scuturăm alte amintiri haiduceşti.

Au găsit locul şi povestea lui...