Pentru Ale

Se pare că vacanţa nu împiedică scrisul să câştige. Încă un premiu obţinut de Ale http://www.unifero.net/index.php?option=com_content&task=view&id=342&Itemid=76, un premiu pentru o scrisoare care, dacă tot a devenit publică, poate să fie găzduită  şi aici. Nu prea sunt multe de spus, poate doar un mic avertisment: dacă într-o zi tu vei descoperi că nu e aşa, că nu sunt cum ai crezut, să poţi să recunoşti că nu-i vina nimănui că,  la un moment dat, ai avut aceste convingeri, le-ai împărtăşit, ţi le-ai asumat în devenirea ta, în destinul tău.
 Din partea mea, te rog să primeşti, ca recomadare, un film pe care l-am perceput ca fiind fabulos, nu numai ca denumire, ci şi ca idee şi coloană sonoră:

Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain

http://www.youtube.com/watch?v=WQeLatvaIrs

o seară ploioasă de sfârşit de mai,

   o noapte liniştită...

Dragă doamnă dirigintă, dragă doamnă profesoară,

           

            Când, în clasa a cincea, profesoara de română ne-a cerut să descriem profesorul model, eram convinsă că nu există, că îl puteam face să fie doar prin intermediul ficţiunii. Şi am adunat bucăţi din sticlă, din ploaie şi din cale, din fiecare profesor pe care îl admiram, le-am lipit bine-bine, ca să ţină, şi, a doua zi, am arătat, mândră de mine, rezultatul: un dascăl-mutant, un dascăl-vrăjitor, ce, cu bagheta şi cu rimele lui, te făcea să înveţi lecţia instantaneu, un dascăl-zână, ce ştia să inventeze basme şi te transforma în protagonist... Acum, în clasa a X-a, şi încă din clasa a IX-a, de când am citit articolul psihologului Maria Iordănescu despre profesorul-model, profesorul-profesor, mi-am dat seama că de fapt există, că existaţi. Că nu vă trebuie nici baghetă, nici rime şi nici basme. Vă scriu ca să vă spun asta, pentru că nu ştiu dacă (ştiu să) o arăt.

            Cred că, dintre toate cele primite de la dumneavoastră, cel mai mult şi mai tare mă bucură zâmbetele: zâmbetele aprobatoare, zâmbetele-recompensă (mai mult decât o notă), zâmbetele-răspuns... Doar cred, pentru că ştiu că oferiţi atâtea, încât e foarte greu să ţii socoteala, încât ajungi să nu mai poţi număra, să nu mai ştii număra şi să îţi dai seama că, oricât(e) ai da, nu mai poţi egala. Şi mai ştiu că, de multe ori, oferiţi şi în secret, fără ca cel ce primeşte să-şi dea seama (atunci). Cum să fiu sigură aşa?

            Pe lângă zâmbete, ştiu că primesc lecţii şi, mai ales, Lecţii, pe care profesorii care vin în clasă fix când se sună, îndrumaţi doar de sunetul clopoţelului, se aşază la catedră, îţi citesc numele din catalog, fără să-ţi privească, fără să-ţi cunoască (şi) chipul, încep să dicteze şi, apoi, călăuziţi de acelaşi sunet, pleacă nesalutând, nu ştiu să le ofere, deşi poate că ar vrea. Nu m-aţi învăţat doar să clasific textele, naratorii, personajele, m-aţi învăţat şi că, la fel ca în Maitreyi, iubirea are puterea de a iniţia, de a maturiza, m-aţi învăţat că, oricâte defecte ar avea prietenii, chiar dacă sunt Setilă sau Gerilă, îşi vor folosi singura calitate pentru a mă salva, m-aţi învăţat că scrisul nu este obligaţie, ci un mod de defulare, un moment de introspecţie, că, prin intermediul lui, ajungi să te cunoşti...

            Încă mă mir cum, spre deosebire de ceilalţi profesori, reuşiţi să strecuraţi, prin acel formal obligatoriu, cantităţi considerabile de informal, care reuşesc să apropie, să ne apropie, iar dialogurile virtuale cred că ajută şi ele să nu rămâneţi mult timp după întâlnire doar una brunetă, îmbrăcată în roşu, despre care s-a AUZIT că a-făcut-a-spus-a-scris-nu-ştiu-ce. În momentul lor, eu una uit că cea cu care vorbesc vine (cel puţin) patru ore pe săptămână în clasă, stă la catedră, scrie (câteodată) pe tablă, îmi dă note. Singurul lucru de care îmi aduc aminte atunci e că de la dumneavoastră învăţ, poate pentru că procesul continuă şi după ieşirea din sala de clasă, şi în faţa calculatorului sau în faţa dumneavoastră, când catedra dispare. Când ceilalţi dispar (că iese comunicarea mai bine doar în 2, nu?).

            Sunteţi printre puţinii care ştiu şi să ofere răspunsuri, nu doar să pună întrebări. Şi printre şi mai puţinii care ştiu să stârnească întrebări. Şi să-i ajute pe cei nedumeriţi să(-şi) găsească singuri răspunsurile. Şi să nu le uite. Sunteţi printre puţinii care nu doar citesc ce scriu elevii, ci care, din lectori devin autori, care se lasă, la rândul lor, citiţi şi recitiţi, judecaţi, notaţi, care dau şansa elevilor să fie şi profesori, care îşi dau şansa să fie şi elevi... Nu vreau să ştiu cum ar fi, cum aţi fi sau cum aş fi fără blogurile şi cărţile dumneavoastră!

            Se tot spune că educaţia e de vină că nu există destui profesori competenţi, că nu există destui elevi competenţi să înveţe. Întrebată atunci ce aşteptări am de la educaţie, aş răspunde că aştept să se schimbe şi mă aştept să nu se schimbe. Întrebată ce aşteptări am de la dumneavoastră, nu aş şti ce să spun. Ce aşteptări să mai ai când toate ţi-au fost întrecute, de fiecare dată? Poate ca asta să nu se schimbe.

            Eu sunt mulţumită şi recunoscătoare că mi se oferă educaţie, că îmi oferiţi, şi sunt dispusă şi bucuroasă şi, de fiecare dată, nerăbdătoare să o primesc (împreună cu toate celelalte Lecţii venite de la dumneavoastră). Nu ştiu ce o să fac cu ea, ce o să realizez prin ea, dar ştiu că vreau să fac, să realizez şi, la rândul meu, să ofer.

            Mulţumesc că sunteţi şi că sunteţi aşa, că oferiţi şi că oferiţi atâtea!

                        A., care, în fiecare zi, găseşte tot mai multe răspunsuri

                        şi întrebări (sau întrebări şi răspunsuri)

P.S. Ce uşor reuşiţi să deveniţi oglindă!