Chimic

Mă enervează la culme Raluca pentru că ea poate să scrie la 6 dimineaţa bine şi mult. Nu mult şi bine ca-n expresie. Pe când aveam speranţa că se va întâmpla ceva care să-mi urnească tastatura (da, întâlnirea de 10 ani, dar nu numai), îmi face onoarea să mă blocheze instant cu un text ce depăşeşte postmodernismul şi se apropie firesc de hipermodernism. Mă aruncă în aer. Mă dizolvă.

În ziua de 17 mai ar fi fost de folos o clonare. Aş fi vrut să ajung la majoratul Mieişiatât, să întâmpin cum se cuvine un domn de peste ocean, fascinat de luna mai şi, evident, să fiu la petrecerea absolvenţilor 2003. Pe undeva, m-am pierdut...oximoronic.

Pentru unii, 17 mai rămâne o zi de doliu. Se împlineau x ani de la dispariţia unui soţ, y ani de la pierderea unei mame...în sala festivă s-a ţinut un moment de reculegere pentru profesorii al căror spirit a rămas acolo, în liceu (şi care nu transmiteau "de departe" nimic, aşa cum s-a exprimat o clarvăzătoare), pentru absolvenţii care n-au câştigat lupta cu viaţa. Of, după momentul de reculegere, cineva a aplaudat. Şi alţii s-au luat după...

N-am avut emoţii. Ca niciodată. Fără noduri în gât şi lacrimi în ochi. Fără goluri de cuvinte semnificative. Ca şi cum n-ar fi lipsit. Fără dor. Cumva, i-am ţinut acolo pe foştii mei elevi 10 ani şi am fost prizoniera lor. De bunăvoie şi din dragostea aceea de la prima vedere. Îi iubesc mai mult? Nu. Îi iubesc mai de mult. ( Asta-i parafrazare după replicile din The Prince of  Tides, un film cu multe *)

N-au fost întâlniri plate, nu, nici vorbă. Doar că mi-am măsurat aşteptările cu atenţie, mi-am pregătit bucuriile, mi-am pregătit ghionturile. Şi n-am fost singură la antrenament. Ana mă sfătuia să zâmbesc mereu, pentru că "induceti producere de endorfine si serotonina,,,si chiar daca merge prost, chimic sunteti fericita". Aşa că...

Am continuat lansarea în cascadă a Virtualităţilor elective. Când se va încheia, voi scrie despre momentele pe care mi le voi aduce aminte. Ar mai fi vreo 5 pe care le am în vedere (cu Ioana, Codruţa, Andreea, Adi, Paşcu). Mi-a rămas în minte egalitatea dintre zeu şi om semnalată de Paler: niciunul dintre ei nu are puterea să schimbe amintirea.

Una peste alta a trecut. A rămas bucuria unor confesiuni şi sublima înfrângere pe care orice profesor merită să o trăiască: aceea de a privi în sus şi nu de sus.


P.S. Media de 100 de cărţi citite pe an chiar m-a surpins. Indiferent dacă sunt în engleză sau în română, pentru vârsta şi ocupaţia ta e...extraordinar! Raluca, m-ai dizolvat, dar, crede-mă, dacă tu poţi şi eu voi reuşi! :D