Carte nouă

În sfârşit, apare cartea la care am lucrat în ultimii 2 ani. Pentru cei ce nu ştiu este a patra, după Mezalianţe.Literatura postmodernă în ciclul liceal, Cucta şi Complexul Penelopa. De data aceasta, am apelat la o colaborare cu Mihaela Bilegan, aşa încât avem vreo 300 de pagini pe care Editura Nova Didactica şi Iuliana Moldovan ni le-au aranjat cum au ştiut mai bine. Transcriu Prefaţa aşa, ca să se înţeleagă mai bine despre ce e vorba şi mai ales ca să nu omit pe cineva la capitolul mulţumiri, că ar fi păcat.

Programul de masterat Management Educaţional şi Comunicare Instituţională, oferit de Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice David Oglivy din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative Bucureşti, reprezintă o reală oportunitate, atât pentru cadrele didactice, cât şi pentru cei care lucrează în domenii ce se intersecteză cu cel educaţional.

Valoarea corpului profesoral (Constantin Schifirneţ, Şerban Iosifescu, Cezar Bârzea, Matei Cerchez, Mihai Korka, Doina-Olga Ştefănescu etc.) şi a cursurilor propuse masteranzilor (Introducere în managementul organizaţiilor şcolare;Sociologia profesiilor; Management curricular;Politici educaţionale;Managementul proiectelor cu finanţare nerambursabilă; Gestionarea resurselor umane în şcoli; Managementul calităţii; Relaţii publice în şcoli; Sisteme comparate de învăţământ; Finanţarea învăţământului;Etică profesională, Managementul schimbării în educaţie; Practică managerială) a impus o implicare maximă din partea masteranzilor, consecvenţa şi rigurozitatea fiind urmărite în realizarea evaluării pe tot parcursul programului.

Pentru autoarele prezentei lucrări, participarea la acest program de masterat a însemnat o adevărată provocare susţinută de o puternică motivaţie, un efort constructiv pentru a contextualiza transformările şi oportunităţiile din şcoala românească, aflată în proces de aliniere la standardele Uniunii Europene.

Publicarea aplicaţiilor realizate pe parcursul celor 4 semestre (2009-2011) vine într-un moment de sărbătoare pentru şcoala de apartenenţă a profesoarelor care le-au realizat, Colegiul Naţional Liviu Rebreanu Bistriţa împlinind 100 de ani de învăţământ în impunătoarea clădire în care funcţionează. Un an important pentru toţi rebreniştii, un an în care fiecare cadru didactic şi fiecare elev al acestei instituţii a înţeles şansa pe care o are muncind sau studiind în acest adevărat aşezământ de cultură.

Un sprijin deosebit, atât în ceea ce priveşte susţinerea financiară, cât şi cea morală, îl datorăm familiilor noastre, care ne-au fost permanent alături.

Sincere mulţumiri pentru ajutorul oferit în realizarea lucrărilor adresăm echipei manageriale a Colegiului Naţional Liviu Rebreanu Bistriţa, conduse de prof. Constantin Rus, Serviciului Contabilitate, Casei Corpului Didactic Bistriţa-Năsăud, Elenei Cristurean şi lui Romulus Brâncoveanu (Universitatea Bucureşti), Alinei Pamfil, Lianei Pop şi lui Horaţiu Catalano (UBB Cluj-Napoca), Doinei Fleanţă ( Asociaţia Mentorilor din România), lui Gabriel Ivan (Consiliul Britanic Bucureşti), Ioanei Hârţescu (Softwin / Intuitext Bucureşti), lui Attila Antal, Iulianei Moldovan, Adrianei Sabo, Monicăi Halaszi, lui Corneliu Linul, Monicăi Buboly, lui Ioan Timiş şi, nu în ultimul rând, lui Cristian Hedeş şi tuturor elevilor şcolii noastre care s-au implicat efectiv în activitatea de cercetare.

Mă-nserez

[...]Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

Ana Blandiana

Dacă îmi place...

Azi am devenit, oficial, bolnavă. Oricât am ignorat semnele ce mai-mai mă trăgeau de mânecă de vreo 2 zile încoace, tot a sosit momentul să recunosc: da, nu mi-i bine! Mă doare gâtul şi capul, iar vocea îmi place al naibii cum sună, deşi ar trebui să nu se audă un timp, un anotimp...

Starea e interesantă şi minuţios descrisă în Exuviile Simonei Popescu. Un soi de fericire inexplicabilă mă cuprinde o dată cu boala, o stare dramatică a cărei tensiune mă face să funcţionez, paradoxal, mai bine decât săptămâna trecută, când eram "normală". N-o să mă plâng, ci mă gândesc ce trist e să fii bolnav des: obişnuinţa îţi fură privilegiul ăsta pe care simt că îl am acum, când "durerile"îmi ascut nişte simţuri (câte mai am şi eu, că se mai pierd pe parcurs!)

Azi am fost întrebată când am timp să mă distrez. Şi de ce acord atâta atenţie unor lucruri care sunt neglijate de mulţi. Şi dacă îmi place. Şi mi-a plăcut. Aproape am fost mulţumită azi, la ora 13...

În fiecare zi caut să mă bucur. Pentru că îmi încep ziua cu o bucurie şi mi-o închei tot aşa. Cum să-mi permit să fiu inconstantă?

Scriu, descriu

Se întâmplă să rămâi, în câte vreo seară-noapte cu o singură idee, e drept suficient de fixă pentru a lupta cu ea împotriva „paginii albe”, a golului, a neputinţei de a scrie. Mi s-a întâmplat şi mie şi ceea ce fac acum nu e decât o încercare de a debloca nişte mecanisme ce mă încurcă, dar nu mă ţin departe de tine.

Ideea ar fi, interogativ formulând, asta: Despre ce mai vorbeşti cu cineva cu care ai vorbit de toate?

Iar extensiile...: Mai vorbeşti? Adică mai are rost? Adică nu cumva strici? Şi nu ar fi mai bine sa îţi găseşti altă treabă? N-ar fi mai sănătos? Sau: ce prostie să tot analizezi, când ştii sigur (despre tine, despre mine) că nu prea ţine niciun fel de ab-ţinere.

Eu ştiu că te văd din când în când, pentru că „lumea e visul sufletului nostru”. Da, romantici, da simbolişti, da, orice aţi fi! Dar mai ştiu că orice interacţiune cu tine e o întâlnire, de fapt o reîntâlnire cu un mine din trecut, o „întâmplare” care mă face să fiu foarte...fericită. Prima dată am crezut că-i o părere, apoi certitudinea s-a instalat comod pe toţi pereţii şi în special în colţuri şi, uite,aşa, am ajuns să vorbesc despre fericire, tocmai azi, când am primit o veste fantastică: alt bărbat care m-a iubit s-a căsătorit. Şi-mi pare bine (şi îmi pare un pic rău că îmi pare bine!). Recunosc: TU mă bucuri, cuvântul TĂU mă ţine la computer acum, vocea Ta spune povestea cel mai bine, amintirile miros a TINE şi, da, e acolo o fericire care mă face să-ţi scriu acum, când „nu contează vremea”.

Îmi răspunde Mihai la întrebarea: Tu pe cine ai iubit? aşa: - Pe toate, chiar aşa, poate nu mă crezi, dar, zău, aşa am simţit! E paradoxal: oare, dacă poţi iubi pe oricine (aproape, că are şi autosugestia limitele ei!) nu înseamnă că, de fapt, nu poţi iubi pe nimeni? (ştiu că ai o părere şi în acest sens).

Deocamdată nu sunt liniştită, deşi nu ştiu ce să mai aştept. Am vorbit despre orice şi mai există oameni pe pământ cu care probabil vom ajunge să vorbim orice. Şi tot ce-i imposibil dispare, numai şi numai pentru că de la tine am învăţat asta.

Ţara lui Andrei

A fost o săptămână grea, trebuie să recunosc că nu-mi amintesc un început de an şcolar atât de plin de tot felul de lucruri deştepte din punct de vedere teoretic, dar inutile, dacă ne gândim la felul în care se vor pune în practică. Fiecare face doar ceea ce poate (aşa a fost mereu), nu cred că are rost să ne plângem...până la urmă şcoala suntem noi ;) Rămâne să văd ce proiect are Hara, că nu am înţeles exact ce vrea Flavius de la elevii noştri care lucrează la revista şcolii...

...însă am înţele exact că numărul de voturi pentru proiectul iniţiat de bibliotecară şi asociaţia părinţilor e incredibil de mic (asta după ce s-au făcut fluturaşi, s-a umblat din clasă în clasă şi s-a publicat şi pe site-ul şcolii!)

Oare e aşa mare lucru să acorzi un vot? Sau e şi ăsta un lucru care nu prea ţine de noi...

www.cnlr.ro/

Luare-aminte

Am răsfoit azi Complexul Penelopa şi am fost chiar detaşată în timpul relecturii, ceea ce mi se pare firesc. Până la urmă, am hotărât să mai pun un text aici (şi sper că e altul, că nu îmi mai aduc aminte postări mai vechi!), unul despre răbdare, atenţie şi speranţă, asta ca să nu zic autosugestie sau, mai grav, iluzie.

Până la urmă

Îţi privesc cu luare-aminte picioarele,

până la urmă o să descopăr cicatricea dintâi,

pentru că vreau cu încăpăţânare să fii tu acela aşteptat.

Îţi voi spăla cu luare-aminte picioarele

şi mâinile mele vor simţi cicatricea dintâi.

Până la urmă, dacă nu o voi găsi,

voi face să apară una, pentru siguranţă.

Până la urmă, cu luare-aminte.

Mai

Iar despre şcoală, asta ca să ordonez cumva ceea ce îmi tot propun să scriu, înainte să-mi motroşesc planificările astea anuale, semestriale şi desigur „pe unităţi”…

Cu ce să încep? În prima zi am ajuns cam când se cânta imnul (al României, că se putea şi mai rău, să lăcrimez iar pe cel al şcolii :P) Asta după ture în căutarea parcării minimale şi toţi cei care au cărat flori printre blocuri înţeleg foarte bine asta. Mi-a fost dor de clasa mea, dar nu mi-am făcut discurs cu mesaje subsidiare, ca să nu cădem de la început pe panta melancoliei, că şi aşa am făcut la ore de dirigenţie pe scenă şi mai ales în spatele ei, pe scara aia lungă de la demisol cărată cărată că-ra-tă de a început lemnul ăla să înmugurească în Marea Împărăţie a Educaţiei :) Mi-a fost dor, na, am zis!

Super tare clasa a IX-a, chiar peste aşteptări, şi cred că va fi ok cu ei, în momentul în care scapă de stresul începuturilor şi îi fac să nu spună ce nu cred, dar mai ales să asculte, nu să audă. Sunt gata pozaţi, numai că nu am descărcat încă, dar vor mai fi ocazii, aşa că stau şi ei acum pe mess în aşteptare.

Hai şi despre absolvenţi! Surprinzător, poate, plusuri pentru C şi un minus mare pentru D (nu pentru tot, dar ce să fac, nu pot judeca absenţa!). Am primit iar cadouri frumoase, simbolice, care mi-au bucurat ziua, m-au făcut să reconsider câteva lucruri şi să-mi fac mea culpa. Şi mi-am amintit când şi-au amintit („ai fost ţigancă şi eu perete” etc.) Şi ce bine că intuiţia nu m-a trădat, că de asta eram mai derutată. Da, Ana. Da, Andrei. Da, Ale.

Scuuuuuuuuuuuuuuuze, 12 B. Că am scris prea puţine nume în postarea trecută. Că trebuia să scriu cel puţin încă 10, dacă nu ale tuturor. Era prea frumos să mai cred că e şi Cici acolo, şi Andreea, şi Valentina, şi Horaţiu şi…ce bine mi-a părut azi!!! Şi ce repede a trecut. Şi din chestionar:

1. Ce întrebare aţi aşteptat să fie prima întrebare? – aproape toţi au crezut că îi întreb dacă le place româna sau ceva de bac.
2. Cel mai mult îi enervează plictiseala şi foamea.
3. Stiluri de învăţare – predominant vizual
4. Carte preferată: multe titluri, am reţinut câteva, am râs la „3 purceluşi”
5. Din aproape toate definiţiile date poeziei reiese faptul că e o chestie siropoasă şi utilă visătorilor. Asta trebuie schimbat!
6. Dirigul e un model. Clar.
7. O întrebare pt mine: Consideraţi hip-hop-ul necomercial forma cea mai avansată de poezie? Răspuns: nu.

Cam asta deocamdată. Zile grele astea, deşi am acceptat de mult că aşa va fi. Şi, oricât ai zâmbi, maşina aia parcată sub stele, între cer şi lacul îngheţat, aştepta mai mult decât Anul Nou. Şi eu nu ştiam şi am aflat. Aşa-mi trebuie acum! www.trilulilu.ro/dienuta74/3004614c4b9e44