Părinţii

Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,
în timp ce-n noi mai cresc grădinile.
Ei vor să fie rădăcinile,

prin cari ne prelungim pe subt pământ.

Se-ntind domol părinţii pe subt pietre,
în timp ce în lumini mai adăstăm,
în timp ce fericiri ne-mprumutăm
şi suferinţi şi apă vie pe la vetre.  
                                   
                                        Lucian Blaga

Pentru Ale

Se pare că vacanţa nu împiedică scrisul să câştige. Încă un premiu obţinut de Ale http://www.unifero.net/index.php?option=com_content&task=view&id=342&Itemid=76, un premiu pentru o scrisoare care, dacă tot a devenit publică, poate să fie găzduită  şi aici. Nu prea sunt multe de spus, poate doar un mic avertisment: dacă într-o zi tu vei descoperi că nu e aşa, că nu sunt cum ai crezut, să poţi să recunoşti că nu-i vina nimănui că,  la un moment dat, ai avut aceste convingeri, le-ai împărtăşit, ţi le-ai asumat în devenirea ta, în destinul tău.
 Din partea mea, te rog să primeşti, ca recomadare, un film pe care l-am perceput ca fiind fabulos, nu numai ca denumire, ci şi ca idee şi coloană sonoră:

Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain

http://www.youtube.com/watch?v=WQeLatvaIrs

o seară ploioasă de sfârşit de mai,

   o noapte liniştită...

Dragă doamnă dirigintă, dragă doamnă profesoară,

           

            Când, în clasa a cincea, profesoara de română ne-a cerut să descriem profesorul model, eram convinsă că nu există, că îl puteam face să fie doar prin intermediul ficţiunii. Şi am adunat bucăţi din sticlă, din ploaie şi din cale, din fiecare profesor pe care îl admiram, le-am lipit bine-bine, ca să ţină, şi, a doua zi, am arătat, mândră de mine, rezultatul: un dascăl-mutant, un dascăl-vrăjitor, ce, cu bagheta şi cu rimele lui, te făcea să înveţi lecţia instantaneu, un dascăl-zână, ce ştia să inventeze basme şi te transforma în protagonist... Acum, în clasa a X-a, şi încă din clasa a IX-a, de când am citit articolul psihologului Maria Iordănescu despre profesorul-model, profesorul-profesor, mi-am dat seama că de fapt există, că existaţi. Că nu vă trebuie nici baghetă, nici rime şi nici basme. Vă scriu ca să vă spun asta, pentru că nu ştiu dacă (ştiu să) o arăt.

            Cred că, dintre toate cele primite de la dumneavoastră, cel mai mult şi mai tare mă bucură zâmbetele: zâmbetele aprobatoare, zâmbetele-recompensă (mai mult decât o notă), zâmbetele-răspuns... Doar cred, pentru că ştiu că oferiţi atâtea, încât e foarte greu să ţii socoteala, încât ajungi să nu mai poţi număra, să nu mai ştii număra şi să îţi dai seama că, oricât(e) ai da, nu mai poţi egala. Şi mai ştiu că, de multe ori, oferiţi şi în secret, fără ca cel ce primeşte să-şi dea seama (atunci). Cum să fiu sigură aşa?

            Pe lângă zâmbete, ştiu că primesc lecţii şi, mai ales, Lecţii, pe care profesorii care vin în clasă fix când se sună, îndrumaţi doar de sunetul clopoţelului, se aşază la catedră, îţi citesc numele din catalog, fără să-ţi privească, fără să-ţi cunoască (şi) chipul, încep să dicteze şi, apoi, călăuziţi de acelaşi sunet, pleacă nesalutând, nu ştiu să le ofere, deşi poate că ar vrea. Nu m-aţi învăţat doar să clasific textele, naratorii, personajele, m-aţi învăţat şi că, la fel ca în Maitreyi, iubirea are puterea de a iniţia, de a maturiza, m-aţi învăţat că, oricâte defecte ar avea prietenii, chiar dacă sunt Setilă sau Gerilă, îşi vor folosi singura calitate pentru a mă salva, m-aţi învăţat că scrisul nu este obligaţie, ci un mod de defulare, un moment de introspecţie, că, prin intermediul lui, ajungi să te cunoşti...

            Încă mă mir cum, spre deosebire de ceilalţi profesori, reuşiţi să strecuraţi, prin acel formal obligatoriu, cantităţi considerabile de informal, care reuşesc să apropie, să ne apropie, iar dialogurile virtuale cred că ajută şi ele să nu rămâneţi mult timp după întâlnire doar una brunetă, îmbrăcată în roşu, despre care s-a AUZIT că a-făcut-a-spus-a-scris-nu-ştiu-ce. În momentul lor, eu una uit că cea cu care vorbesc vine (cel puţin) patru ore pe săptămână în clasă, stă la catedră, scrie (câteodată) pe tablă, îmi dă note. Singurul lucru de care îmi aduc aminte atunci e că de la dumneavoastră învăţ, poate pentru că procesul continuă şi după ieşirea din sala de clasă, şi în faţa calculatorului sau în faţa dumneavoastră, când catedra dispare. Când ceilalţi dispar (că iese comunicarea mai bine doar în 2, nu?).

            Sunteţi printre puţinii care ştiu şi să ofere răspunsuri, nu doar să pună întrebări. Şi printre şi mai puţinii care ştiu să stârnească întrebări. Şi să-i ajute pe cei nedumeriţi să(-şi) găsească singuri răspunsurile. Şi să nu le uite. Sunteţi printre puţinii care nu doar citesc ce scriu elevii, ci care, din lectori devin autori, care se lasă, la rândul lor, citiţi şi recitiţi, judecaţi, notaţi, care dau şansa elevilor să fie şi profesori, care îşi dau şansa să fie şi elevi... Nu vreau să ştiu cum ar fi, cum aţi fi sau cum aş fi fără blogurile şi cărţile dumneavoastră!

            Se tot spune că educaţia e de vină că nu există destui profesori competenţi, că nu există destui elevi competenţi să înveţe. Întrebată atunci ce aşteptări am de la educaţie, aş răspunde că aştept să se schimbe şi mă aştept să nu se schimbe. Întrebată ce aşteptări am de la dumneavoastră, nu aş şti ce să spun. Ce aşteptări să mai ai când toate ţi-au fost întrecute, de fiecare dată? Poate ca asta să nu se schimbe.

            Eu sunt mulţumită şi recunoscătoare că mi se oferă educaţie, că îmi oferiţi, şi sunt dispusă şi bucuroasă şi, de fiecare dată, nerăbdătoare să o primesc (împreună cu toate celelalte Lecţii venite de la dumneavoastră). Nu ştiu ce o să fac cu ea, ce o să realizez prin ea, dar ştiu că vreau să fac, să realizez şi, la rândul meu, să ofer.

            Mulţumesc că sunteţi şi că sunteţi aşa, că oferiţi şi că oferiţi atâtea!

                        A., care, în fiecare zi, găseşte tot mai multe răspunsuri

                        şi întrebări (sau întrebări şi răspunsuri)

P.S. Ce uşor reuşiţi să deveniţi oglindă!

Cărări şi drumuri

Mâine pornesc iar la drum prin judeţele vecine, în vizite de monitorizare într-un proiect infernal...De fapt, am început săptămâna trecută uşor, uşor de tot, atât de uşor încât am avut vreme şi de-un Regal şi-o reîntâlnire cu G. Unele lucruri nu se schimbă...Nu-mi lipseşte Subaru, însă îmi lipseşte al naibii de mult colegul meu şi nu ştiu zău cum am putut să fiu aşa de norocoasă să pot lucra cu el 2 ani şi atât de nepăsătoare să-l las baltă când lucrurile începuseră să scârţâie. M-a iertat, din moment ce mi-a propus să lucrăm într-altul, dar uite - acum a plecat el.

Cred că a găsit drumuri mai bune de străbătut, chiar dacă nu în distanţe, şi nu pot decât să mă bucur pentru el. 2 zile de teren trec ele cumva, vara iaraşi şi poate de la toamnă se mai rezolvă din probleme. Îi mulţumesc pentru că a fost atât de înţelept încât să nu-şi pună mintea cu mine, că mi-a făcut poze, că a avut încredere în deciziile mele, că m-a lăudat când am depăşit BMW-uri, că a înţeles de ce închid ochii când văd vaci (de toate felurile), că m-a apărat de primari, că a găsit o piesă-motto pt drumurile şi cursurile noastre http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/nicola-honey-5, că nu mi-a zis nimic când am mers cu 30- 40 la oră până în Năsăud, în spatele unui autobuz, gândindu-mă la altceva şi câte şi mai câte n-ar fi... Pun şi nişte fotografii, una de pe undeva de pe Ilve, o poză rămasă celebră prin următorul schimb de replici:
Eu: - Am ieşit bine?
Atti: - Îi faină apa...


alta de la Regal, cred că făcută de G. şi una de la ziua Ofeliei, de acum 4 ani, când eram destul de gravidă.... 
(La mulţi ani cu tot dragul, Ofelia! Şi veşnică recunoştinţă pentru protecţie ;) ...)

Iancu Jianu

Când locuieşti într-un oraş mic ai mai puţin praf pe faţă, dar riscul  să se depună o cantitate considerabilă pe creier creşte direct proporţional cu vârsta. Altfel spus, să mori de plictiseală, în plină vară, cu tot cu ţigară, începând de cu seară, când serviciul nu mai este pentru nimeni un refugiu al impotenţei cognitive...

Poţi sta pe-o terasă, e adevărat. Poţi înota pe undeva. Poţi face o mulţime de lucruri, important este să încerci, măcar din când în când, şi altceva. Ideea lui D. ne-a prins şi de-abia aşteptăm seara/noaptea să ne jucăm iar.

Exerciţiul propus zilele trecute este o replică peste ani a unui joc din copilărie pe care noi îl numeam "De-a Iancu Jianu", numai că acum nimeni nu mai e potera, toţi suntem haiduci, deci eroi şi iar eroi. 3 seri consecutive, fiecare din cele 3 persoane care participă  şi se cunosc foarte bine, îşi fac tabere undeva în oraş, le marchează cu însemne personale, iar celelalte două, în echipă, sunt provocate să le descopere. În prima seară am folosit maşinile, noaptea trecută am mers  pe jos, iar în seara asta folosim role/biciclete.  

M-am tot gândit unde să-mi fac tabăra, că-i rândul meu în sfârşit...Într-un loc cu amintiri comune cu ale celorlalţi doi, într-un loc pe care să nu-l găsesască din prima, să nu-l găsească uşor (deci nu curtea şcolii, nu fosta Galaxy, nu Apollo...). Mai am câteva ore la dispoziţie, o pun pe D. să-mi facă o poză "de blog", postez cele scrise şi sper să-mi las eşarfa pe-un gard de unde prietenii mei să o ia, în cele din urmă, triumfători...

Apoi vom merge şi pe-o terasă să scuturăm alte amintiri haiduceşti.

Au găsit locul şi povestea lui...

Străzi

Vin doi domni de la gaz sa facă verificarea instalaţiei...moment important - eveniment pe scară, că nu-i totuna să descopere scurgeri sau să completăm  formulare.. Iar scriu.


Stau pe Lucian Blaga. Am locuit câţiva ani pe Ion Minulescu şi foaaaarte mulţi pe Andrei Mureşanu. Îmi găsesc în adrese evoluţia poeziei româneşti şi mă întreb unde mă mai pot muta de-aici :)


Am vizitat zilele trecute o grădiniţă de pe strada cu o casă ce mi-a fost acasă 3 ani de dragoste, vorba psihologului, adevărată. Mi-e dragă strada şi amintirea.


Fosta Viişoarei, actualul Bulevard al Independenţei, -  strada bunicilor. Cu poartă lângă poartă, vişinie şi verde (acum parcă stridente amândouă), în spatele staţiei de autobuz de vis-a-vis de Baby Blue, casele îmi aduc, firesc, aminte de copilărie, de trandafiri şi vişini.


Dacă se hotărau părinţii mei să scape de mine, găseam în Piaţa Morii cazare permanentă cu mamă cu tot. Asta pentru că e acolo un suflet geamăn alături, mereu alături.


Gene 4 e pe Florilor. Acolo stă şi draga de soacră-mea şi mă gândeam vineri, în timp ce ne beam cafeaua împreună, câţi prieteni am în continuare în blocul Lamă. Şi aştept să vină Dan în ţară, să jucăm un baschet acolo, pentru că, într-un fel, noi tot într-o bancă am rămas. Desigur, dacă celălalt Dan găseşte vreo poză din liceu, tot pe Florilor se va întâmpla.


Mă gândesc la învăţătoare şi la concertele de Crăciun ale Appassionatei. De fiecare dată, ajungeam, părinţi şi copii, într-un apartament de pe Rodnei, de unde nu ne mai dădeam duşi. Acum nu l-aş mai găsi, însă încă îi simt mirosul de mere, de scorţişoară şi de copilărie.


Pentru mine, Ispirescu e cartierul-stradă. Prima dragoste, prima gaşcă, locul de întâlnire, vara-vară, iarna-iarnă, multă siguranţă...Şi noaptea aceea-dimineaţa, dinainte de plecarea la mare, din pricina căreia era să rămânem acasă.


Plopilor şi Dire Straits....


Cerbului, prospăt asfaltată, şi lecţia de dat pe role...


Crinilor şi ciorba de cartofi...


Şi câte altele! Oraşul meu se construieşte, se reconstruieşte, "ca o strângere de ape". Central, rămâne Bulevardul Republicii, cu şcoala noastră, cu viaţa noastră, cu partea din cer ce ne-a fost dat să o privim împreună.