Despre plăceri

În continuarea discuţiilor de astăzi cu dragii de elevi care mai şi citesc ceva, am pus mâna pe cartea lui Mill şi am căutat pasaje despre cantitatea şi calitatea plăcerilor. E clar că filosofii utilitarişti au recunoscut superioritatea plăcerilor spiritului asupra celor ale corpului. Aceasta constă, în principal, în durata, certitudinea, intensitatea etc. mai mare a primelor, adică mai degrabă în avantajele pe care le procură decât în natura lor intrinsecă… Astfel principiul utilităţii susţine faptul că unele feluri de plăceri sunt mai dezirabile şi mai valoroase decât altele.

Ar fi şi absurd să se presupună că aprecierea plăcerilor depinde doar de cantitate, în timp ce în aprecierea tuturor celorlalte lucruri pe lângă cantitate se ia în considerare şi calitatea…

Puţine fiinţe umane ar accepta să fie transformate în animale inferioare în schimbul promisiunii că se vor înfrupta pe deplin din plăceri animale; nici o persoană instruită să fie un ignorant, nici o persoană sensibilă şi morală să fie egoistă şi josnică, chiar dacă ar fi convins că idiotul, ignorantul şi ticălosul ar fi mai mulţumiţi cu viaţa lor decât este ea însăşi cu propria-i viaţă. Ele nu ar renunţa la ceea ce posedă în plus nici pentru cea mai completă satisfacere a tuturor dorinţelor pe care le au în comun cu idiotul, ignorantul ori ticălosul. Dacă s-ar gândi să o facă, acest lucru s-ar întâmpla doar în cazurile de extremă nefericire când, pentru a scăpa de ea, ele ar vrea să-şi schimbe viaţa cu aproape oricare alta, oricât de indezirabilă ar părea aceasta în propriii lor ochi…

Este mai bine să fii o fiinţă umană nemulţumită decât un porc mulţumit; mai bine să fii Socrate nemulţumit decât un idiot mulţumit. Iar dacă idiotul sau porcul au o opinie diferită, aceasta este pentru că ei cunosc doar o faţetă a problemei; ceilalţi cunosc, dimpotrivă, ambele faţete. (J. St. Mill, Utilitarismul, II).

Poveste

A fost odată o micuţă fată blondă care, după ce-a părăsit şcoala generală avându-i în stânga şi-n dreapta pe părinţii mei (la mate şi română + dirigenţia), a păşit nu foarte timidă în liceu, s-a aşezat în banca a treia şi în sufletul meu.

Visul ei era să fie ca mine, inclusiv să aibă un soţ ca al meu, cam bănuiesc de ce…

De-a lungul anilor de liceu a avut câţiva prieteni: întâi mai mari, apoi de aceeaşi vârstă şi, evident, pentru ca tabloul să fie complet, nici cei mai mici nu au fost neglijaţi. Relaţii poate un pic mai numeroase faţă de medie…in fond, o viaţă normală.

Am fost împreună la Festivalul castanelor, la cel de artă medievală de la Sighişoara, de mai multe ori în tabără la mare, de foarte multe ori acasă una la alta, la teatru, la cumpărături etc. Era genul de elevă care se considera altfel şi căreia eu i-am încurajat preocupările umaniste în contextul arhireal.

Am ascultat-o vorbind despre băieţi, dar nu i-am dat niciodată vreun sfat. Habar nu aveam, până la urmă, ce vrea exact de la mine. Nu din întâmplare, i-am ascultat şi pe unii dintre ei vorbind despre ea şi pluriperspectivismul m-a determinat să fiu apoi doar…politicoasă.

În ultima carte pe care i-am împrumutat-o am găsit o scrisoare. Era „măsura tuturor lucrurilor”:rotundă/sferică şi foarte argumentată. În postura de victimă, mă acuza că derutez adolescenţii şi apoi îi părăsesc, că manipulez, că-mi satisfac orgolii, că frâng inimi. Îmi amintesc că citeam şi mi se derulau toate momentele în care am luat lecţii de cruzime, ipocrizie şi indiferenţă de la elevi. Citeam şi-mi aminteam de nopţile în care mă gândeam ce pot să fac să-i ajut fără să ştie, pentru că nu concepeam să ajungă în lume schimonosiţi sufleteşte, în numele unor orgolii nejustificate. Au fost nopţi în care uitam de bărbatul de lângă mine şi de tot ce m-a învăţat despre deontologii...

Unii s-au îndreptat, alţii au uitat. Ea nu mai ştiu. Ştiu că mâine e ziua ei şi că omul de lângă ea are nevoie să fie iubit. Sper să poată să-l facă fericit. În fond, i-a avut cândva alături pe părinţii mei, chiar dacă eu m-am prefăcut 4 ani că îmi pasă…

BAL

Nu degeaba mi-am stricat rochia de mireasă! A ieşit o bluză numai bună de un eveniment plasat într-un restaurant, între 18 şi 24, denumit BAL şi petrecut destul de decent. Ce a fost, nimeni nu ştie exact…Eu încerc să punctez doar nişte aspecte:

Cel mai tare m-a distrat faptul că unii profi, chiar diriginţi, erau convinşi că euforia elevilor se datorează consumului de alcool. Se pare că au rămas şi la acest capitol la sintagma “Pe vremea mea…”

Cel mai mult m-a bucurat că au ieşit câştigători doi din foştii mei elevi, Ioana şi Andrei. Mi-am amintit că, după Balul Bobocilor, la care am însoţit actuala clasă a XII-a C, i-am prezis lui Andrei că va fi primul la Balul Majoratului. Uite că s-a adeverit! ( Nu, n-am fost eu în juriu şi da, Cipri este unul din acei extraelevi cu care comunic, dar chiar nu discut cu el despre predicţii!) Ioana va ajunge architect, iar Andrei face din nou fotbal…

Cea mai nostalgică discuţie – cu fostul meu coleg de clasă (I-X), Silvius Chiş, directorul actual al Muzeului Judeţean.

Cel mai interesant moment: dialogul cu Carmen Cătinean

Cele mai distractive “personaje”: Paul şi paharul cu Fanta.

Cea mai surprinzătoare atitudine: Monica Halaszi, prof. organizator.

Cea mai tare replică: directorul ,care a mărturisit că “i-am deschis ochii” într-o problemă de etică profesională.

Cel mai tare program artistic: XII A.

Cei mai mari iubitori de poezie: Paşcu şi Banu din XII D.

Cel mai sensibil chitarist: Vlad

Persoana care a reuşit să mă emoţioneze cu efecte lacrimogene: Raul.

Atitudini constante şi aşteptări confirmate: Leo, Manuela, Dorina.

Cel mai trist moment: NEÎNTÂLNIREA cu XII C…

Punctul culminant: finalul Balului şi îmbarcarea în maşina colegului binevoitor, alături de un director curios şi un asaltat coleg „pixelilog”.

Cu gândul la mama Antoniei, am petrecut o seară în care am meditat la ce e cu adevărat important şi mi s-a făcut dor de... Tine. La o oră după încheierea balului, visul mi s-a împlinit…

2130

2 sunt cauzele care mă scot instant din sărite: că plouă şi că cineva mi se plânge că plouă, mai ales că, în general, se face că plouă.

1 singur telefon poate transforma o zi bună cel puţin datorită unei reveniri a aparatului respirator într-una grea, cu accente de revoltă.

3 motive mai am să zâmbesc: Ania, zilele de joi şi de vineri cu Eduexpert cu tot şi Balul Majoratului...


0 şanse să mai strice cineva ceva.

TATA

L-am văzut o singură dată plângând: eu aveam vreo 6-7 ani, lui îi murise un prieten. Plânge tata, mi-am spus…şi tare m-am mai minunat! Nu prea ştiu la şcoală cum e, pentru că eu la matematică am avut un alt profesor în generală. Tata era diriginte la A, iar eu eram în C şi aşa am rămas. Se spune că le-a explicat elevilor cum se scoate Făt- Frumos din fracţie, chiar dacă lacrima nu rămânea în urmă…Ca să accepte să-mi explice ceva la tema de casă, trebuia să am creionul foarte ascuţit şi teoria învăţată. Deseori renunţam.

M-a învăţat însă altele: să schiez şi să patinez, să sar coarda şi să fac corect flik-ul înainte, să stau în mâini şi în cap, să joc şah şi mai nou să rezolv Sudoku, să fiu punctuală şi să-mi ţin cuvântul. Poate mai sunt şi altele, dar acum astea au ales să se arate amintirii mele.

Tata m-a întreţinut până la absolvirea universităţii, apoi, chiar dacă eram deja măritată, mi-a plătit şcoala de şoferi şi acum masteratul acesta cumplit de la SNSPA. Ceea ce e spune multe :)

Culoarea ochilor lui e culoarea ochilor Aniei. Cine îl cunoaşte ştie deja asta. Când eram mică, mă surprindea: câte un alt fel de albastru, de fiecare dată. Acum, fetiţa mea îi duce mai departe. De la străbunica, la bunicul, la nepoată.

Azi lumea îşi pomeneşte morţii. Eu am scris despre tatăl meu, care s-a născut la 1 noiembrie. Să ne trăiască: La mulţi ani!

2 ani

Coronita neascultatoare



La multi ani, Ania!
Seara de duminica

20.10.2010

Spuneam, într-o doară, la începutul anului, că aştept ziua de 20 octombrie. Anul acesta, arată aşa: 20.10.2010.

Pare o zi perfectă, o perfectă zi perfectă, cum scrie Ema la status, o zi pe care am ales-o să te mai sun o dată, după atâta timp de tăcere. Şi asta am făcut, mă bucur că n-ai răspuns, că nu mai ştiam să te întreb altceva decât banalul Ce mai faci? de care ne amuzam cândva… Aşadar, prietene, am făcut ce-am zis şi m-am lămurit că misterioasa ta dispariţie e de fapt un act atent programat. Fugi de o iubită către alta, dar de o prietenă, că-ţi schimbi iubita! Câte semne de întrebare rămân?Vroiai să văd cum e: trebuia să ştii că mă descurc cumva. Viii cu viii…

Aş fi vrut să nu-ţi pese atât. Probabil că m-ai iubit prea mult atunci, când eu habar nu aveam că ştii conjuga astfel de verbe. Ai vrut să câştigi? Ai câştigat: cel mai greu e să pierzi un prieten!


P.S. Mulţumesc pt că ai făcut să existe şi Complexul Penelopa. Caut ceva cu/despre tine




Al treilea

Pe Dali l-am găsit împreună în fragmente de jurnal
şi câteva însemnări ne-au convins să-l ţinem alături.
Apoi tu l-ai înţeles şi mi l-ai oferit îmbunătăţit,
ca să-l pot şi eu pricepe, pe el şi pe tine.
Nu l-am împărţit niciodată, dar, dac-ar fi s-o facem
tu ai lua lebedele şi eu elefanţii.

Ştim amândoi cine e cu picioarele pe pământ.