Cod 0

Caut, caut cuvinte fireşti (sau domestice cum le spui tu) să pot să reîncarnez un Noi firav, atât cât să reziste o zi de iarnă şi de îndepărtare. Număr. Socotesc, de fapt. Cal-cu-lez, mai exact. Nişte vecinătăţi: ale lui 0. Din toată analiza matematică, astea sunt tari şi folositoare. Ştiai asta când ai luat creionul în mână să-mi desenezi prima schiţă-bumerang?

Îţi sună telefonul. Te sună 3 de mine: una de acum 10 ani (foarte grăbită, cu cadoul pitit), una de acum 3 (foarte mirată, fără cadou, că ce naiba să dau când iau?)şi una de peste câteva ore(răsucită, spiralată, cu un cadou pitit în mare şi mai absent ca absenţa ta). Ce bine că ai răspuns pe rând, uite, aşa n-ai cum să greşeşti tu, cel care niciodată nu greşeşti!

Degetele tale. A doua privire. Trenul. Marea mea. Ora 2. Toate începuturile. Semnele. Fata în iarbă. Fumul. Da, şi fumul… O vreme ţi-am călcat pe urme:stângul tău îmi părea drept şi cu două drepte în minte forţez ruperea intersecţiei: împing, împing, până ce se desprind şi-şi doresc, în aceeaşi măsură, la acelaşi To, să devină paralele. Nu aştept. Nici tu. Ceas de măsurat contratimpul.

Am evoluat. Îţi spun LA MULŢI ANI! şi nu se aude mare lucru: un fel de privire ridicată la pătrat, risipită în consoane. Mă-ntorc în hibernare: - Cu bine, cu mine, încă un an!

28

Ar fi multe de spus...:)O să scriu doar că, printre cele mai mari mulţumiri profesionale din semestrul acesta, se numără şi schimbarea voastră de atitudine. Aţi fost prezenţi cu adevărat la oră şi ştiu că efortul l-aţi făcut pentru mine. Mulţumesc şi să vă bucuraţi vineri de voi şi de prietenii voştri!

…iar treaba asta e ca iarba de sub rouă,
căci dintre muzica şi bike le aleg pe amandouă!

Aşa numa'

Ştiu, subiectul este delicat. Ştiu, nu există reţete pentru nimic. Ştiu, e greu, din ce în ce mai greu. Ştiu că suntem afectaţi, indirect, cu toţii.

Nu există programe generale şi nici circumstanţe în care poţi să urmezi unul personalizat. Am căutat cu Corneliu ceva: subiecţii s-au autoevaluat ca fiind "în regulă". Nu au timp, deci nu mai căutăm să ne facem noi pentru ei.

Tăcem. Aşteptăm. Citim. De pildă, pe blogul lui Liviu. Nu l-am mai accesat de mult, dar azi l-am găsit la statusul unei colege. Apoi la statusul unei eleve şi...iată-l:

http://liviualexa.ro/2011/01/20/cat-de-prost-trebuie-sa-fii-sa-consumi-etnobotanice/

+ - Handbal

Astăzi a fost prea de tot. Adică au jucat chiar prost şi mi-a fost iar ciudă pe mine că nu sunt un pic mai indiferentă, cel puţin cât să pot urmări un final, fără să închid ochii. Să pierzi în ultima secundă...fix ca-n viaţă!

Adevărul este că sunt subiectivă şi ştiu că orice meci de handbal îl asociez cu Sorin şi cu felul în care a reuşit el să facă mate-info la Liviu şi handbal în acelaşi timp, şi asta inclusiv în clasa a XII-a. Am vorbit cu el în timpul meciului cu Croaţia, era pe undeva prin Băişoara, dar a găsit un Dolce (aiurea şi chestia asta cu exclusivitatea în televiziune!)şi ne-am amintit de vremea când ne uitam împreună la televizor (erau momente rare când aveam activităţi comune)şi fiecare trebuia să ţină cu altă echipă. Indiferent cine câştiga, eu eram de partea învinşilor: plângeam că nu au reuşit şi empatizam cumva cu ei. Eram, oricum, cu totul acolo, pe teren şi în sufletele lor...

Nu ştiu ce m-a apucat azi să-mi aduc aminte de copilărie. Poate pentru că aseară mama era îngrijorată că nu-i răspunde Sorin la telefon, poate pentru că mă bucur mai mult ca în alte zile că familia mea e întreagă şi sănătoasă, poate că, în sfârşit, azi am conştientizat că şifonarea unei maşini e mai puţin gravă decât şifonarea imaginii, poate pentru că ar fi cazul să încetez să mă răzbun. Cine ştie?

Un lucru e clar: Cine nu are un frate să-şi cumpere!

De ziua ta...

…aş fi vrut să ne revedem, că au trecut destul de mulţi ani de când ne înţelegeam din priviri;
…m-aş fi urcat în maşină şi aş fi venit 200 de km într-un timp ce înghiţea timpuri;
…aş fi stat lângă studenţia noastră o noapte întreagă de poker şi fum de ţigară;
…i-aş fi mulţumit mamei tale încă o dată pentru tot ce ne punea în farfurie;
…aş fi pescuit a doua oară în viaţă fix în acelaşi Someş;
…m-aş fi mirat de vremea când unii ştiau să plece şi să se întoarcă din armată;
…ti-aş mulţumi că n-ai mimat prietenii.

DAR nu vin, o să stau acasă şi o să scriu. Azi despre tine, despre timpul trecut, despre prieteni vechi…

Woody Allen se întreba dacă amintirea este ceva ce posedăm sau ceva ce-am pierdut. Eu ştiu doar că tu şi Călin sunteţi „ Clujul meu”, întreg în amintire şi împărţit în prezent între Baia-Mare şi Sighişoara. Va veni ea şi ziua aceea, când copiii noştri vor râde împreună (cine ştie, poate în timp ce noi revedem un
Woody Allen!). Până atunci, distracţie faină sâmbătă şi

LA MULŢI ANI, SERGIU! Oriunde m-aş afla…

Căutarea fericirii

Un text despre căutarea fericirii de B. Pascal (din Scrieri alese), găsit în efortul de a înţelege pluralismul etic.
Un text la împlinirea a 15 ani de când am spus DA.
Un text pe care ar fi trebuit să-l citesc în liceu.
Un text-pauză de la o lucrare ce refuză să devină rotundă…

Toţi doresc să fie fericiţi; toţi, fără excepţie. Oricât de diferite ar fi mijloacele pe care le întrebuinţează, ei năzuiesc toţi către această ţintă. Ceea ce-l face pe unul să meargă la război, iar pe altul să nu meargă, este aceeaşi dorinţă în care se află amândoi, însoţită de valori deosebite. Voinţa nu face niciodată nici cel mai mic gest decât cu acest scop (al fericirii). Acesta-i de când lumea motivul tuturor acţiunilor omeneşti, chiar al celor ce se omoară sau se spânzură.
Şi, cu toate acestea, de un mare număr de ani, nicicând fără credinţă nimeni n-a ajuns la acest punct la care toţi tind încontinuu. Toţi se plâng: principi şi supuşi; nobili şi oameni de rând; bătrâni şi tineri; tari şi slabi; savanţi şi ignoranţi; sănătoşi şi bolnavi; din toate ţările, din toate timpurile, de toate vârstele şi condiţiile.
Unii au căutat fericirea în autoritate, alţii în cercetări şi ştiinţe, alţii în voluptăţi. Aceste trei plăceri pământeşti au format trei secte, iar cei pe care-i numim filosofi n-au făcut altceva decât să urmeze, în mod efectiv, una din ele. Cei ce s-au apropiat cel mai mult de ele au găsit cu cale că este necesar ca binele universal, pe care toţi oamenii îl doresc, să nu stea în niciunul din lucrurile particulare ce nu pot fi posedate decât de un singur om şi care, având mai multe părţi, mai mult întristează pe posesorul lor, din cauza lipsei părţii pe care acesta nu o are, decât îl mulţumesc prin satisfacţia ce-i procură partea care-i aparţine. Ei au înţeles că adevăratul bine trebuie să fie aşa fel încât toţi să-l poată poseda în acelaşi timp, fără micşorare şi fără invidie şi nimeni să nu-l poată pierde împotriva voinţei sale. Ei au înţeles acest fel de bine, dar nu l-au putut găsi; şi în locul unui bine solid şi efectiv, n-au îmbrăţişat decât imaginea găunoasă a unei virtuţi fantastice.
Instinctul ne spune că trebuie să căutăm fericirea noastră în noi. Pasiunile ne împing înspre afară, chiar când lucrurile exterioare prin ele însele nu le stârnesc Lucrurile dinafara noastră ne ispitesc de multe ori şi ne cheamă când nici ne gândim la ele. Aşa că filosofii vor spune: “Reintraţi în voi înşivă; acolo veţi găsi bogăţia”. Nimeni nu-i va crede. Cei care-i cred sunt cei mai goi şi mai nătărăi. Căci ce este mai ridicol şi mai van decât ceea ce spun stoicii? Există ceva mai fals decât raţionamentele lor?
În ce priveşte dovezile, suntem neputincioşi… Căutăm adevărul, dar nu găsim decât incertitudine. Căutăm fericirea, dar nu găsim decât nefericire şi mizerie. Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea; însă nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire.

De ex.

Am promis astăzi un exemplu de portret literar şi am răscolit amintiri livreşti, încercând să găsesc ceva în legătură cu perspectiva propusă de Ilinca. Şi, de la ipostaza lui Napoleon în CNLR, am ajuns la un alt comandant, din romanul lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate. Ştiu că textul din 1994, Despre dragoste şi alţi demoni, este mai cunoscut unora, dar opera din care am citat este o alegorie a condiţiei umane, o oglindă a consecinţelor trecerii omenirii de la cunoaşterea magică la cea ştiinţifică, iar timpul e cu adevărat un suprapersonaj. O lume (interioară şi exterioară) americo-latină…


Colonelul Aureliano Buendia a organizat 32 de răscoale armate şi a fost de tot atâtea ori învins. De la 17 femei diferite a avut 17 băieţi care au fost exterminaţi, unul după altul, într-o singura noapte, atunci când cel mai mare nu împlinise încă 35 de ani. Scăpă din 14 atentate, din 63 de ambuscade şi din faţa unui pluton de execuţie. Supravieţui unei doze de stricnină turnată în cafea şi care ar fi fost prea de ajuns să ucidă un cal. Refuză Ordinul Meritului pe care i-l decernase preşedintele Republicii. Fusese promovat la rangul de comandant general al forţelor revoluţionare, autoritatea lor extinzându-se în toată ţara, de la o frontieră la cealaltă, dar niciodată n-a îngăduit să fie fotografiat. Respinse oferta unei pensii viagere care i se propuse după război şi trăi până la bătrâneţe din vânzarea peştişorilor de aur pe care îi producea în atelierul său din Macondo. Cu toate că lupta mereu în fruntea trupelor sale, singura rană pe care a primit-o vreodată şi-a făcut-o el însuşi după capitularea de la Nierlandia, care puse capăt unui război civil de 20 de ani. Îşi trase un glonţ de pistol în piept, iar proiectilul îi ieşi prin umăr fără să fi atins vreun centru vital. Tot ceea ce a rămas din această succesiune de evenimente a fost o stradă cu numele lui în Macondo.